Printre puţinele clădiri care mai stau în picioare şi ne amintesc, vag, de o epocă strălucitoare a Constanţei se numără şi Hotelul Palace. Şi pe acesta l-a scos din singurătatea arhivelor tot criticul de artă Doina Păuleanu.
Situat între Hotelul Carol (Amiralitatea) şi Hotel Regina (o ruină acum care-şi cască găurile negre şi înspăimântătoare spre Portul Tomis, întristând constănţenii şi turiştii deopotrivă), Hotelul Palace are o istorie când veselă, când tristă. A apărut în urma contractului de concesiune a Cazinoului dibaci încheiat de Primărie cu Baronul Edgar de Marçay reprezentantul Societăţii Marilor Stabilimente.
Prin acesta, în 1912, Societatea Marilor Stabilimente a concesionat Cazinoul din Constanţa pe o perioadă de 20 de ani, iar una dintre obligaţiile sale a fost să construiască un hotel de lux pentru clienţii Cazinoului.
Pentru proiect, societatea cheamă la Constanţa pe arhitectul francez E. P. Goue, pe care doar marele război îl mai desparte de noul oraş. În fine, după un schimb de terenuri, societatea reuşeşte să cumpere o suprafaţă de 1243,84 metri pătraţi pe 24.876 lei şi 80 de bani, sumă care se va „vărsa la Casa Comunei integral la facerea actului de schimb… cu condiţiunea ca, dacă în termen de cinci ani nu se va face întărirea malurilor, Societatea poate cere restituirea sumei fără a pretinde însă vreun procent sau vreo despăgubire”.
Hotel Palace a fost construit în viziunea Rivierei Franceze, pentru o staţiune balneară cu clienţi pretenţioşi.
„Inaugurat în iulie 1914, Hotelul Palace a avut încă de la început luxul necesar categoriei sale”, scrie Doina Păuleanu în cartea sa. „Ziarul Conservatorul Constanţei îndeamnă în ziua de 13 iulie 1914, la vizitarea stabilimentului situat în cea mai pitorească poziţiune de pe malul Mărei Negre. Hotelul are 250 de camere, ascensorii la toate etajele. Baie pentru fiecare cameră. Lumină electrică. Calorifer. Salon de lectură. Terase. Restaurant de Prim Rang. Terasă pe acoperişul Hotelului”.
În ghidul bilingv editat în 1915 de către proprietarii hotelului, se specifică detaliat dotările hotelului: „există telefon cu oraşul la fiecare etaj, două hall-uri, sală de corespondenţă, sală de fumat…”. Tot din pliantul bilingv, aflăm de celebrul restaurant cu bucătărie română-franceză, dar şi fabrica de gheaţă proprie şi spălătoria electro-mecanică.
La 26 octombrie 1915, în saloanele sale are loc un banchet în onoarea oaspeţilor sosiţi pentru întrunirea „federaţiunii unioniste”, în care oaspeţii se întrec unii în cinstea altora. Delavrancea în cinstea domnului Nicolae Filipescu, „sufletul mişcării naţionale pentru unirea tuturor românilor. Victor Ionescu închină tot pentru domnul Filipescu, spunând că are trei calităţi: inimă, inimă şi inimă”. I se aduc laude bardului Delavrancea, domnului Pariano, „aprigul luptător dobrogean”, domnilor Tache Ionescu şi Constantin Mille, „doi mari patrioţi, deşi atât de huliţi”.
Doina Păuleanu mai menţionează o vizită care n-a trecut neobservată de presa vremii. În ziua de 28 martie 1926, în pofida atmosferei germanofobe, se instalează la hotel ministrul Germaniei, Von den Busche, care urmează a se întâlni la Techirghiol cu contele Czernin, consilier al legaţiei austro-ungare. „Vorbindu-se de rostul lor acolo, mulţi au spus că au venit să comită şi alte murdării, iar alţii că au de gând să se spele”.
După război, serviciile în hotel se diversifică. Apar saloanele de coafat şi cosmetică, iar bucătăria se îmbogăţeşte cu meniuri greco-orientale.
Societatea Marilor Stabilimente vinde hotelul la 8 mai 1928 avocatului Toma Boată. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, hotelul a fost rechiziţionat de nemţi - până-n 1944. Apoi s-au instalat în el ruşii.
În luxosul hotel ce concura cu cele de pe rivieră au fost cazaţi, din 1957, mecanizatorii agricoli, iar din 1964, devine un sordid imobil de locuit. E drept, din luxul de odinioară nu mai rămăseseră decât pereţii. Abia în 1972 i s-a redat calitatea de hotel şi restaurant cu pretenţii, în prezent fiind restituit proprietarului.
|
